În înfrățirea muntelui cu cerul, Un singur nor e cel ce ar putea Să știe taina care-o însoțea, Căci el îi e, de-a pururi, temnicerul. E norul care șoaptele-și mai plânge Pe-un pergament străin de propriul lut Din care s-a-nălțat și a trecut Prin viața care pieptul încă-i strânge. Din stropi cu iz de brad visând în verde, Apar înșiruiri de gând stingher, Ce se așază-n tihnă să-i dezmierde Și să-i transforme-adâncul de mister În amintirea care nu se pierde A unui munte înălțat la cer.
sâmbătă, 31 mai 2025