Nicicând n-au plâns atâtea frunze triste Sub cerul unui singur anotimp, Nicicând scenarii sumbre, alarmiste, N-au dat atâtea drame-n contratimp. Au explodat și Sirii și Irakuri În sutele de mii de umbre vii, În viețile pitite în rucsacuri, În filele fierbinți de tragedii. S-au ghemuit supuse frontiere În calea uriașului puhoi, Și două lumi privindu-se-n tăcere Stau încă rezemate-n „voi” și „noi”. Confuzia e mare, este ceață, Și, licărind în beznă, ne-ntrebăm: Să îi primim cum dragostea ne-nvață Sau creștinismul să ni-l apărăm? E mult prea mare semnul de-ntrebare Și întunericul mult prea vârtos: Este pericol de islamizare, Sau șansa de-a-L primi ei pe Christos? Dă-ne lumina Ta din ceruri, Doamne, Asupra vieții-acestor desțărați, Care-au încins cuptoru-acestei toamne: Ne sunt dușmani sau, totuși, suntem frați? Noi știm că loc e pentru toți în lume Și am putea conviețui cu ei, Dar am dori ca sfântului Tău Nume Să I se-aducă slavă și-n moschei. Simion Felix Marțian Vulcan,13 octombrie 2015
sâmbătă, 31 mai 2025