Tumultul lianelor Declin, familii răvășite, Doi “refugiați” cu acte scrise, Pășeau pe drumuri părăsite, Cerând favoare de la vise. Ne-am găsit în rece amiază, Priviri, scântei, săgeți cu droaia, Zburau în zi de Bobotează Pe cerul iernii-n Dămăroaia. Purtam speranțele la mine, Doream să nu se mai repete Blestemul răilor, ce vine Cu suferință și regrete. Aproape cred că aș fi sărit La orice domniță în brațe, Poate că destinul m-a ferit De o hilară fascinație. Obositoare zile tulburi Trăite-n trista agonie, S-a întâmplat în multe rânduri Să cred că ține o vecie. Simțeam că speranța s-a pierdut, Și că am visat mult prea frumos, Nu înțelegeam de ce-am trecut Ștacheta vieții atât de jos. Nu se întâmpla ce am visat, Mișunau persoane între noi Ce incomodau, neîncetat, Sperând că accept și locul doi. Tumult, confuze sentimente, Trăiri pătimașe în amor, Dorințe multe, desuete, Realizam că sunt un amator! Simțeam ceva ce mă-mpresoară, Îmbrățișări de amazoane, Pe trupul meu, întâia oară, Se încoloceau liane. Zburdam cu sufletul și ființa, Ușor pierdeam din crezul meu, Nu stăpâneam deloc dorința, Ce mă amăgea mereu, mereu. Am trăit momente unicat, Înaltă școală pentru mine, Păcat, când nu vezi că e păcat! Păcat, când reapar suspine. Da, conștient i-am dezamăgit Pe acei ce sincer ne iubeau, Ne-au sfătuit, până la sfârșit, Stupide gesturi se întâmplau. Ar fi mult prea mult să acuzăm Sfătuitorii tăi... „de bine”, Azi știm, din greșeli noi învățăm Că și viața ne aparține. Des am încercat să te conving Ca doare strașnic suferința, De unul singur nu pot să înving Și-n prag apare... consecința. Ai fost mereu o luptătoare, Și ai obținut tot ce-ai dorit, Dar vine “viața” următoare Când toți plecăm cu ce am venit! Autor: Gabriel Stănciulescu
sâmbătă, 31 mai 2025