Ploi metalice cad pe trupul meu sfâşiat iar noaptea o car pe spate şi-mi simt sudoarea otrăvită mă las purtat de-un vânt călăuz în locuri crepusculare unde se văd anii ce-au trecut pe lângă mine fără ştire, fără să-i văd se văd oraşe-n decadenţă, ruine păgâne femei ce-şi port copiii la piept plâng la colţul unei străzi uitate iar bărbaţii se sinucid punându-şi la cap doar arme luna, vie într-un timp trecut, acum nu se mai arată, e doar o candelă tristă iar peste oraşele învechite doar ploi mai curg din cerul mohorât e o junglă de sclavi şi regi pedanţi un haos plămădit din subteranele morbide ale oamenilor ce n-au ştiut să trăiască în armonie mă simt o carne putrezită, un suflet dezolant eu, cel ce port regretele tuturor oamenilor în mine mă las purtat de acel vânt călăuz într-o altă lume sperând să nu se sinucidă şi ea în propriile greşeli
sâmbătă, 31 mai 2025