Ploua-n ţărâna sa, Pământul, Iar cerurile-l înghiţeau Bucată cu bucată, Spulberându-i nemernicia... Ploua amar, iar umbra Picăturilor grele Se-ndesa în Desuetele anotimpuri, Care brusc se succedau Precum clipele, Eternitatea dispăruse Iar noaptea şi ziua Erau una, Sfidându-și timpul În muzica lor atemporală... Ploua în sine-ntreaga Lume, dându-şi peste Cap rânduiala Făţarnică şi efemeră... Şi dispăruse orice formă de Ştiință sau neştiinţă, Orice trecut, viitor Sau eră paralelă... Şi totuși iubirea le Îmbrăţişase pe toate ca pe Cel mai mare dar al său, Ca pe o formă imperfectă A perfecţiunii sale Deşi Totul pierea De-atâta rău...
sâmbătă, 31 mai 2025