Că nu ți-am mulțumit îndeajuns e vina mea și-mi recunosc păcatul și chiar acum o fac, dar tot pe-ascuns, și-ți spun că te iubesc ca nimeni altul! Îți mulțumesc că stavilă ai fost rostogolirii mele spre golire și ai făcut din suflet adăpost pentru a mea ființă-n zvârcolire. M-ai învelit cu stoluri de iubiri să-mi fie șezământul drept covată, ca visele desprinse din trăiri să-mi facă odiseea minunată. Și ai întins prin noul început a purității cântec și culoare: un nesfârșit șiret de Neștiut, pe care să pășim spre încântare. În spate m-ai cărat spre Infinit, dar n-ai simțit în suflet vreo corvoadă că mă iubeai, cum n-ar fi fost menit, cum nimeni n-a putut ca să prevadă. Sub greutatea ce-o aveam în gând, din tălpi ai picurat Eternitate, Iar ALBUL peste ROȘUL sângerând, Eu îl vedeam un semn de unitate Și nicimăcar nu știu când ai căzut în ALBUL necuprins de veșnicie, Dormind frumos, nicicând n-aș fi crezut că ROȘUL își va lua a sa simbrie. Iar de atunci, privesc spre Infinit, Speranța când renaște-n primavară Te regăsesc prin ce ai devenit: Un șnur firav purtând a sa ”povară”.
sâmbătă, 31 mai 2025