Ai putea să-mi fii şi mamă, şi tată, şi casap, ai putea să mă calci în fiecare dimineaţă pe bombeu cu roţile perechi şi descentrate cu care te deplasezi spre serviciu, ai putea să locuieşti pe-acelaşi palier cu mine, să ne ciocnim, pe-ntuneric, lîngă ghena de gunoi, ai putea să fii cea care îmi prinde inima în palme ca pe un buchet de nuntă, daca-i avea răbdare să mai aştepţi puţin sub turnul din Pisa pînă cînd va atinge înclinaţia necesară, ai putea să-mi aduci tu factura de lumină sau prognoza meteo în plic, pe-ntreaga lună vitoare, ca să mă dezobişnuiesc să-njur străinii care nu-şi fac decît meseria, ai putea să fii necunoscuta care se osîndeşte cu mine pe viaţă într-un lift nechemat niciodată de nimeni, oh, şi cîte şi mai cîte ai mai putea fi, toate din pricină că specia mea pe cale de dispariţie e dependentă de tine ca de glonţul ultim, cel care nu va fi găsit niciodată, nicicînd. Copacii cad în anonimat mai repede ca oamenii, lacrima celui sătul de vise devenind dulceagă precum sudoarea unei statui muribunde. Ţi-am săpat peşteră în cearcănele mele cenuşii, lucrînd ca un condamnat pus pe fugă, daltă cu daltă, milimetru cu milimetru, mai izbeam din greşeală o ţeavă de sînge, mai perforam o vînă cu agent termic otrăvitor, treceam de toate, şi de cabluri neaşteptate de telefon sau de curent electric, treceam de toate ca un dement cu ochii-n flăcări, cu o daltă-n mînă ca un jungher de spintecat cerboaice isterice pe mozaicul naosului. Iar cînd am obosit destul ca să pot adormi, m-am culcat în propriile cearcăne ca în nişte hamace de aur, balansînd răcoros peste împărăţiile mele subpămîntene. O să ajung să-ţi sun la uşă rar, de două ori pe an, ca ţiganu’, de Înviere şi în Ajunul Crăciunului, şi chiar dacă o să-mi răspundă bărbatul tău, o să-l dau la o parte şi o să-ţi sărut mîna umedă de ceapă, şi ochii o să ţi-i sărut, umezi de ceapă, şi buzele o să ţi le sărut, cu gust dulce de drob de miel. De cînd n-am mai ţinut legătura, am devenit propriul meu rege, administratorul unic al celei mai desăvîrşite sărăcii şi oracolul secret al celor mai neaşteptate răsturnări de situaţie. Desigur, scuip pe orice evidenţă cadastrală şi mă vindec tratîndu-mă regulat cu farmacistele de serviciu. Tu nu ştii toate astea, nu cunoşti nimic din grandoarea marilor jertfe; dacă ai găsi cumva un ou uriaş de pasăre dispărută, nu l-ai păstra intact, aşa cum se cuvine, ci neapărat l-ai sparge ca să-i mănînci gălbenuşul, să nu pierzi şansa de a-i gusta, concret, unicitatea. Da, iubito, dar în muzeu, pe raft, nu va mai rămîne nimic. Tu simţi gustul istoriei, dar tragi apa de la closet peste ce mai rămîne din ea, eu prefer s-o contemplu, să-mi fac din istorie suvenir sau să-mi sculptez din ea amuleta. Asta e diferenţa dintre noi. În fond, e o simplă diferenţă de optică ! Eu rezist în dragoste atîta timp cît rezistă carnea de lup sau de mamut în sîngele meu, cît timp mi se plimbă prin ochi fierul organic al sălbăticiunilor. Mi-am făcut frecţie cu gaz pe necropola ultimului sărut şi-apoi am luat o tărie lungă cît o sută de ani cu prinţii cei mai de soi ai cartierelor, care mi-au amintit adevărata nobleţe. Mai fumează, mai atîrnă-ţi piciorul pe geam, la etajul tău superior, ca pe fereastra unui castel spaniol cu fîntîni şi sunet de chitară. Mai lasă-mă să te privesc cuminte, dimineaţa pe răcoare, mai ucide-mi zăpezile din mine cu un foc de întreţinere, discret ca al aborigenului de la Muzeul Antipa; sălbaticul din peşteră, cu care stăteam pe jos, la discuţii, dupa ora închiderii, cînd devenea comunicativ. Sînt în stare să gust încrîncenarea ca pe suprema dovadă de forţă, aici bărbăţia mea lucreză la parametrii cei mai înalţi. Grija solemnă de a-mi gospodări răbdarea naşte, în cazul meu, monştri, înspăimîntători, dar reumatici, igrasioşi, munciţi de o blîndeţe degenerată. Şi dacă totul s-ar povesti invers, ca un fel de apă care se împinge singură înspre izvor şi rămîne, clocotind, acolo, istoria noastră comună ar putea reîncepe oricînd şi, mai înainte de toate, cu gîndul lui Dumnezeu. Şi cu văduvia noastră originară. O, frumoasa mea văduvă a celei mai bărbătoase iubiri ! Ne aşteaptă şantierele de lucru, barajele suspendate şi păstrăvii dulci ca mierea, caleştile cu deţinuţi soioşi, lipiţi de noi ca nişte îngeri ai păcatului, vagoanele cu pescari deportaţi în Bărăgan la vîslitul pămîntului şi plutitoarele mănăstiri lipoveneşti, şi gazdele cu ochi de sticlă care ne-au marcat existenţa ca nişte rude. Desigur însă ca nimic nu e obligatoriu ! Nici viaţa noastră separată nu e obligatorie. Nici femeile, pe care altădată mi le aruncau la picioare muscalii ca pe nişte mistreţi pălmuiţi, nu era obligatoriu să poarte vreo ştampilă, nici alergia noastră cronică faţă de îndobitocire nu-i obligatoriu să ne mai amintescă ceva. Şi mai bine, în general, să nu ne mai amintim nimic, nici măcar că există asociaţii de bloc care ar putea să ne caute sau agenţii matrimoniale care ne-ar putea alina suferinţa prin telefon. Să lăsăm să se mai joace şi viaţa cu noi, că destul ne-am jucat şi noi cu ea prin subsoluri de teatre şi cabine vacante. Sărută, iubito, din partea mea, femeile de serviciu, dă-le o floare şi spune-le că le-am iubit ca pe nişte mame, că fiul lor trăieşte şi că l-a adoptat drept tată pe Dumnezeu. (Din volumul "HIBERNARIS" Autor: Dragoş Niculescu)
sâmbătă, 31 mai 2025