Zăpada-i spulberată,câmpia-i toată răni, E crivăț până-suflet, tristețea cere vămi, Singurătatea-ntinde pe lume cinic voal, Din hăuri, aprig vântul, amenință prin geam... -O, mamă, din icoane, coboară iar în lume, Și plângi tu soarta noastră! - căci nu-ndrăznim a spune, Că nu-s copiii-acasă, căci au uitat cărarea, Că stând în poarta casei, mă prinde înserarea, Dar ei nu știu că viața, azi e și mâine nu e, Că vreau să-mi văd nepoata până nu plec din lume... Căci ieri eram bolnavă, la fel cum sunt și azi, Și merg parcă mă târâi, și-s suptă la obraz, -O, vântule, te-oprește, câmpia toată-i răni, -Sub lespedea de piatră, tu mamă des mă chemi! -Veniți copii, acasă, părinții vă așteaptă, -Veniți cât văd cu ochii, cărarea înspre poartă, -Lăsați dreptunghiuri care, o virtuală viață, În loc de cea reală, mereu v-o pun în față!... E crivăț până-n suflet, tristețea cere vamă... -Deci nu uita copile, de mama ta bolnavă!...
vineri, 20 iunie 2025