Când aud vreodată un rotund egumen, Cu foalele-ncinse şi obrazul rumen, Povestind că viaţa e calea durerii Şi că pocăinţa urmează plăcerii, Mă întreb: „Acesta poate ca să ştie Cum este viaţa, cum cată să fie?.” Noaptea scânteiază cu-a ei mii de stele, Varsă raze slabe pasurilor mele, Ulicioara-i strâmtă şi, din ziduri vechi, Vorbe, râs şi plânset sună în urechi; Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte Şi prin uşi închise, prin zidiri deşarte. Colo, lângă lampă, într-un mic ietac, Vezi o fată care pune aţă-n ac; Faţa ei e slabă de-o paloare crudă, Ochii ei sunt turburi, pleoapele asudă, Degetele repezi poartă acul fin: Ea îşi coase ochii într-un tort de in; Vânătă-i e buza, lipsită de sânge, Ochiul ei cel turbur nu mai poate plânge. La ce oare dânsa s-a născut pe lume, O sărmană frunză pe oceanu-n spume, O sărmană umbră, orfană şi slabă, De care-n mulţime nimenea nu-ntreabă? Din zori până-n noaptea neagră şi târzie O vezi printr-o albă perdea străvezie Cum mereu lucrează… ş-abia pâine goală, Frig şi insomnie, lacrimi şi boală. Tot ce-n astă lume mai poate pricepe E că de-ncetează lucrul… foamea-ncepe. Negustoru-şi pune pânzele-nainte, Lucrul scump şi harnic unor ceasuri sfinte, El are briliante pe degete groase Din nopţile celor care pânza-i coase; Desface ducesei, c-o galantă grabă, In cusut în lacrimi de o mână slabă: Pânze moi în care se ţesură zile, Vederea şi somnul sărmanei copile, Albe ca zăpada ce cade în fulgi; Dar, cum sunt cusute, sunt bune de giulgi. Când îţi trec prin minte acestea, copilă, Te uiţi în oglindă şi îţi plângi de milă: Vrei s-o vezi chiar bine, s-o ţii bine minte Pe nefericita, dulce şi cuminte, Fără nici un reazem, care nu aşteaptă Decât moartea care singură e dreaptă… În această viaţă de mizerii plină Singura-i amică este o albină, Rătăcită – ce ştii cum – în strada veche. Glasul îi pătrunse la a ei ureche, Deschizând fereastra, să intre o lasă Între flori să doarmă şi să-i stea în casă. Se iubiră cele două proletare: O insectă-umană, una zburătoare. Fata stând pe gânduri, vesela albină Cu galanterie de buze-i s-anină, Ca şi când i-ar zice: „Au nu ştii tu oare Cum că a ta gură-i cea mai dulce floare? Căci tu eşti frumoasă, chiar ca şi o sfântă, Ochiul tău cel dulce şi umbrit mă-ncântă”. * Într-o zi, copila moare: se-nţelege, Moartea numai ştie mâinile să lege. În sicriu au pus-o. Faţa ei cea trasă Era adâncită, însă tot frumoasă. I-au pus flori pe frunte… Corpul ei cel fin Ce nobil transpare din giulgiul de in! Fereastra-i deschisă: primăvara plină Pătrunde printr-însa; dar biata albină În câmp nu mai fuge, ci-mprejur se poartă, Încunjură capul şi guriţa moartă; Ea zboară aproape şi tot mai aproape, Şi vrea cu amica-i deodată s-o îngroape… Deci când se întâmplă s-aud vreun egumen, Cu foalele-nchise şi obrazul rumen, Povestind că viaţa e calea durerii Şi că pocăinţa urmează plăcerii, Mă întreb: „Acesta poate ca să ştie Cum este viaţa, cum cată să fie?”
