Domnește peste zări o oboseală și liniștea se-așterne desuet să prindă în cătări o forfoteală păstrată într-un suflet de poet. Cătana se așază în tranșee, așa cum în tăcere a exersat, ca să lovească a versului cornee ce s-a deschis spre-un vis imaculat. Azi nu e timp de visuri călătoare, iar dreptul de-a visa e blestemat: să-și mistuie esența creatoare reconstruind tot ce e dărâmat. Dar poate că a lumii aventură spre un tărâm alergic la frumos dictată e de-o neagră editură ce ne-a impus cititul rușinos. Când nevăzute rânduri ne transformă și le urmăm, neînțelegând nimic, doar versul iubitor de altă normă devine dintr-o dată inamic. Fixată în a ei coloratură, din lume se ridică-un tribunal Și versul-i condamnat ca prin tortură să își renege rolul pasional. Cum îndrăznește să îi dea Lumină când somnul ei de alb îi temător? Nu simte acel surplus de calamină ce poate s-o distrugă la motor! Așa că, mai simplu e să acuze, să decreteze că e necesar ca versul să rămână fără muze iar glonțul să-l trimită emisar. Cum ar putea a versului magie să stea de pază cu al său penel să-ntâmpine a glonțului urgie cu un buchet de visuri în crenel? Dar nu cătana este vinovată că va roti trăgaciul arzător, ci lumea nefiresc de enervată pe versul de Lumină dătător Nu caut nicidecum vinovăția în suflul fad ce pleacă din prezent Când glontele atinge Curăția se-aude doar al liniștii torent.
sâmbătă, 31 mai 2025