Eram cam slab, curgeau pieile albastre de pe mine, dar de mic aveam un suflet cald şi prietenos, datoritǎ cǎruia reuşeam sǎ depǎşesc destul de uşor momentele dificile, sǎ le învǎlui într-un fel de blazare timpurie, care îmi dǎdea un farmec aparte. Oricum, femeile începuserǎ sǎ fie seduse de el, deşi multe dintre ele credeau cǎ mina asta sobrǎ este ceva intenţionat, nenatural, un fel de truc erotic, extrem de ingenios, care dǎdea, neîndoielnic, rezultate bune. Eu le arǎtam uneori mîinile mele luminoase, le arǎtam tot ce aveam mai intim şi mai pur (de obicei mergeam cu aceste cioturi albe de luminǎ, care îmi ieşeau din mînecile hainei, ascunse în buzunarele pantalonilor). Mama şi tatǎl meu, ba chiar toţi unchii şi mǎtuşile mele, nemaivorbind de bunici, îmi atrǎgeau sever atenţia: “Nu fi prost, nu-ţi mai arǎta mîinile niciodatǎ, indiferent de femeia din faţa ta. Pe lumea asta, dacǎ tu n-ai grijǎ de tine, n-are nimeni, aşa sǎ ştii. Mai bine apucǎ-te şi mǎnîncǎ şi tu mai mult, poftim, slǎninǎ cu ceapǎ şi pîine, ia şi un borcan de dulceaţǎ, nu vezi, curg pieile albastre de pe tine, cu cine naiba oi fi semǎnînd, nu ştiu”. Nu vroiam sǎ-i supǎr, mi-ar fi fost peste puteri, aveam un suflet de aur, dar insuficient de cǎlit în focurile vieţii, şi nici nu ştiam cît aveau de trǎit, îmi dǎdeam seama cǎ orice clipǎ e preţioasǎ. Pe vremea aceea mǎ distram şi eu cum puteam, mai mergeam uneori la cinematograf ‒ îmi plǎceau teribil western-urile ‒, şi, cînd se terminau şi ieşeam afarǎ, de obicei nǎştea un cal pe marginea trotuarului, sau vomita peliculǎ color de 35 de milimetri, nu-mi dǎdeam prea bine seama, de obicei era înspre un amurg tîrziu, faţa mea cǎpǎta luciri argintii şi cîte o vînzǎtoare de seminţe adormea cu cornetul în mînǎ, la o palmǎ deasupra pǎmîntului, cu figura din ce în ce mai suptǎ şi mai palidǎ, aproape cuvioasǎ. (din volumul “Duminica poemului mut”)
sâmbătă, 31 mai 2025