...

Mi-am rătăcit tristețea în oraș 
să uite unde stau, să nu mă știe... 
Venea din anotimpul pătimaș 
în care ne mușcasem cu mânie. 

În haine gri prin parcuri bântuia. 
Speram c-o să se piardă în uitare 
dar s-a-ntâlnit tristețea mea cu-a ta... 
De-atunci se tot privesc acuzatoare. 

Și iată, înspre noi și-au îndreptat 
privirile-n tăcere nefirească. 
Și cine dintre noi nu-i vinovat? 
Și cine ar putea să recunoască?