Tu crezi în răsăritul unui gând ce-n vraja nopții ți-a întins petale, cu un covor de visuri așteptând să-ți împlinească doruri abisale. Când întamplări trecute prin zenit și-au dat obolul stării de dorințe, tu cazi în reverii de asfințit și te transformi în munte de căințe. Înalt e piscul izvorât din tine spre cerul nopții să-ți culeagă sori ce-or lumina tot ce îți aparține ivit din mult prea tainice prinsori. Un nesfârșit se desfășoară-n zare și stele se-aruncă-n al tau drum, bolnave de a lor abrutizare când le-ai golit de tot ce azi e scrum. În visul tău păcate neștiute de melița lumească și de zei își ard prea neagra bură și, căzute, se-afundă în balastul de idei. Ai tot visat că viața-ți va aduce eterne și virgine dimineți, în care tu vei prinde și transduce a’ mele lacrimi, râuri pe pomeți. Le vei închide într-o acoladă și crezi că vor seca, într-un sfârșit…, dar nu vei ști c-a inimii baladă e un ocean de lacrimi nesfârșit. Un crud recul la valul tinereții te-a-ndepărtat de portul mult dorit. Ai eșuat pe insula tristeții Cu infinitul dor neîmplinit.
sâmbătă, 31 mai 2025