De-acuma nu te-oi mai vedea, Rămâi, rămâi cu bine! Mă voi feri în calea mea De tine. De astăzi dar tu fă ce vrei, De astăzi nu-mi mai pasă Că cea mai dulce-ntre femei Mă lasă. Căci nu mai am de obicei Ca-n zilele acele, Să mă îmbăt şi de scântei Din stele, Când degerând atâtea dăţi, Eu mă uitam prin ramuri Şi aşteptam să te arăţi La geamuri. O, cât eram de fericit Să mergem împreună, Sub acel farmec liniştit De lună! Şi când în taină mă rugam Ca noaptea-n loc să steie, În veci alături să te am, Femeie! Din a lor treacăt să apuc Acele dulci cuvinte, De care azi abia mi-aduc Aminte. Căci astăzi dacă mai ascult Nimicurile-aceste, Îmi pare-o veche, de demult Poveste. Şi dacă luna bate-n lunci Şi tremură pe lacuri, Totuşi îmi pare că de-atunci Sunt veacuri. Cu ochii serei cei de-ntâi Eu n-o voi mai privi-o… De-aceea în urma mea rămâi – Adio!
