Se aprinde cerul, zările tresaltă, Îşi ridică fruntea gândul răscolit Scrijelind în vise cu o tristă daltă Chipul tău, de vremuri, nins şi viscolit. În vâltoarea vieţii lacrima uitării S-a prelins pe geana zilei ce trecu, Iar amarul clipei din iarba tăcerii Stinse-n noi iubirea şi nu mai crescu. Şarpele-ndoielii cu privirea-i trează Străjuieşte câmpul pe care-nfloream ; Aruncând grăunţe de venin, veghează, Să-ncolţească-n lanuri ciulinul infam. Am cules în versuri-gânduri şi speranţe, Le-am dat strălucirea soarelui de mai, Brâul de lumină le-a-mbrăcat în nuanţe Să şoptească vesel ca un cânt din rai. Jugul şi căpăstrul pus-am poeziei Şi am înhămat-o la plugul cel vechi Să răstoarne brazda reavănă-a câmpiei, Şarpelui să-i cânte, duios, la priveghi. Clopoţelul sună-n tresăriri de clipă Amarul gonindu-l cu glasul voios, Arde iar iubirea ce se înfiripă Răsărind din trupul tăcerii spinos. Peste cerul vieţii poezia-mi râde Risipind ninsoarea , viscolul cumplit Şi-n adâncuri rele, umede şi hâde Arunca-voi dalta care te-a cioplit! 11.11.2015
sâmbătă, 31 mai 2025