Tăcut e plânsul tău, cu lacrimi din copaci Ce-au ruginit sperând, să dea timpu-napoi, Uscate de necaz, încerci ca să le-mpaci, Cu ochii ațintiți, spre verile din noi. Pe-o ramură respiră din clipa muribundă Din anotimp rănit și cer înnegurat, O ultimă sămânță, sublimă și fecundă, Ce poartă amintirea sărutului curat. Cu pas grăbit m-apropii și tâmpla-mi urc spre tine În rădăcini mă prind hrănit de-al tău cuvânt, Să nu te las să pleci în negura ce vine Și plumbul să ne-apese adânc pân’ la pământ. Prind drumul tău grăbit, prin noaptea de lumină Și-n curgerea de stele, în taină mă strecor, Prin poarta gurii tale, când șoaptele-ți suspină, De-atâta frământare, ce strigă al tău dor.
sâmbătă, 31 mai 2025