Cum? Mai visezi și-acuma, iubito, primǎvara?
Te mai gândești și-acuma la câmpul plin de flori?
N-ai renunțat la ceasul de vis și planuri seara,
Mai frunzǎrești ȋn tainǎ cutia cu scrisori?
Cum? Mai alergi și-acuma pe țǎrmuri s-asculți marea?
Acele-apusuri roșii și-acum le mai privești?
Tot ȋți mai faci cu grijǎ la ora cinci plimbarea,
Tot ȋți mai iei umbrela de soare când citești?
N-ai ȋncǎ sensul morții, nu simți ce se petrece?
Nu vezi cǎ viața fuge din noi ca un tâlhar?
Cǎ vasele cu visuri au ȋnceput sǎ sece
Și nu mai pot sǎ umple nici un pahar mǎcar?
Cǎ, mult, o! mult mai sarbezi ca altǎdatǎ, luna
N-o mai cǎutǎm cu-aceeași ardoare printre stânci?
Nu te ȋntrebi, iubito, deloc, de ce acuma,
Ȋn turnurile nopții, urcǎm ȋncet, pe brânci?
Tot mai pǎstrezi ȋn glastre acele vechi garoafe?
Dar lucrurile mele? Tot le-ai ȋntre ferești?
Pe unde-au fost odatǎ grǎdini acuma praf e
Și-azi nici o bucurie-n tristeți nu mai gǎsești.
Ne apropiem de toamnǎ cu fiecare searǎ
Și-abia mai poate lampa rǎzbate pânǎ-n drum.
Mi-e fricǎ lângǎ geamuri sǎ mai privesc pe-afarǎ
Și teamǎ-mi-e și-n mine sǎ mai privesc acum.
Și totuși tu, iubito, acolo ȋn cǎmara
Cu flori de mult uscate ( dar pentru tine vii ),
Visezi cu-nchise pleoape și-acuma primǎvara
Și, cine știe, poate și-acuma ȋmi mai scrii…
