Ancoră de timp De-aș fi ancoră de timp M-aș cufunda până la minutul Începutului de anotimp Când iarna își cernea sărutul. Și aș defrișa din copacul amintirilor Printre frunzele, iată, inervate De atingerea levitației, a plutirilor, Clipa când mi-ai adunat privirile răsfirate. Și mi-ai dat sens invers tuturor pornirilor, Destinații întoarse din înaltul unui nicăieri Ajungând la punctul zero al boltirilor Clipelor fastuoase ce chemau primăveri... Acolo aș vrea să te țin de umeri Și prin fire de păr să te strig Din tainicul „de profundis” să-numeri Bătăile de inimi, să te-adăpostesc de frig... Atunci aș vrea să extaziez chemarea Numelui tău și să îi simt fiecare literă.De dor Atinsă, de apăsare voalată ca marea, Catifelând eterna așteptare, cu formă de nor... Acolo și atunci voi ști preacucernic să prefac Din rămurele de vise ce își dăruiesc muguri Armonie de îmbrățișări și noaptea să tac. Iar la ceas încremenit să înalț ruguri La cerul sidefat cu o pensulă a revărsării Mixturii sufletelor noastre abandonate În ele însele și unul în celălalt.Dând uitării Rătăcitoarele călătorii înnegurate... De-aș fi ancora unui sens numit iubire Aș căuta adâncul în valuri de timp… …am acosta pe nemărginire, si, Ți-aș încredința inima, la început de anotimp... Marian Puscasiu
sâmbătă, 31 mai 2025