Apune Pământul…

Apune Pământul…
Privesc zarea din noi…
Se stinge lumina telurică în nuanţe de gri-trist…
Zădărnicit, mă uit, cu ochii goi…
Exist, deci nu exist…

Regret acest apus spectral proiectat pe norii sufletelor…
Apusul ăsta, ca o moarte lentă şi chinuitoare,
Îşi cântă cântecul de lebădă în ochii copiilor…
În văzul lor, Pământul se topeşte ca o lumânare…

Dar ei nu ştiu, săracii…
Nu se uită fix la strălucirea sumbră,
Căci nu le dam voie - ar orbi…
Mai bine aşa… Ei tot mai cred ca-i soare, dar soarele-i o umbră…

Putem să fim noi mici Atlaşi
Şi să mai ţinem povara pe umeri o vreme?
Pământul apune…
Sufletul meu se teme…
Sufletul meu se teme…