să nu-ți dau trup de litere uneori, poezie să ne balansăm amândouă cum doi năuci pe o margine de clipă cu un mănunchi întomnat și o baghetă cu susan, rumenită numai jumătate să privim la nori până la fix orice oră apoi să desenăm infinitul pe asfalt să nu ne știe nimeni decât astfel să vrei să-ți cumpăr rochii frumoase și conduri și să mă mir cât te-ai înălțat și cum fiecare clipă e un tobogan pe care ne-avântăm nu contează că la celălalt capăt e un tunel care ne întoarce cum într-un vers cu o gară în care trenul vine și pleacă mereu la și cinci și cincisprezece și nu-l prinzi pentru că timpul tău e-o dreaptă deviată cu exact un vis îmi prea ardeai însă în suflet și ca orice părinte am vrut să știu cum arăți... _ Copyright Mariana Fulger
sâmbătă, 31 mai 2025