Arată-mi Doamne!...

Arată-mi Doamne!...

Arată-mi Doamne, slava Ta
În murmurul blând şi subţire
Vestind sfânta neprihănire,
Şi eu ascuns în stâncă-oi sta
Pân-ce vei trece-n strălucire.

Aş vrea s-o văd şi să o simt
Cum se dezvoltă şi creşte,
Cum Ea în cale răspândeşte
Miresmele, în locu-mi strimt,
Şi trup şi suflet 'mi-ntăreşte.

Sub influienţa ei preasfântă
Să ştiu că Tu cu mine eşti,
Să capăt noi puteri cereşti,
Şi inima-mi, ce se frământă
Să ştiu că Tu, o-nsufleţeşti.

Şi-nconjurat de-a Ta mărire,
Prin adevărul ce-am aflat...
Cuprins fiind şi înveşmântat
De-a sale raze, în strălucire,
Smerit şi-umil, să fiu plecat.

Să văd că eu, nu sunt nimic
În starea-mi să văd antidotul
Că numai slava-Ţi este totul,
Şi chiar c-oricât aş fi de mic
În grija Ta, sunt în tot locul.

Ascuns sub stânca de granit 
În rugă timpul voi petrece                           
Sub adăpost de piatră rece,
Prin slava-Ţi... să fiu ocrotit,
În susur atunci de vei trece.

Să laud dragostea Ta mare
Pentrucă Tu, mă cercetezi,
Pentru că Tu, zilnic mă vezi
Şi-n zilele de grea-ncercare
Îmi dai atâtea...mari dovezi.

Speranţa să nu mi se piardă
În strâmtorări, oricâte-ar fi
Şi-n încercări, câte-ar veni,
Ci inima-mi, s-o faci să ardă
Ca torţa aprinsă... zi de zi!

Flavius Laurian Duverna
05 august 2007

Poezia ,,Arată-mi Doamne..." e inspirată din cele descrise în Ex. 33, 18-21 şi 1 Împăraţi, 19, 11-12. Modul în care a fost scrisă, a constituit adaptarea subiectului la imperativele noastre spirituale, care nu pot ajunge la standardul divin, decât punându-ne în ipoteza nimicniciei noastre fireşti, în faţa Slavei lui Dumnezeu.