– Sunt liberă, am dreptul, O cârtiţă zicea, Pe sub pământ cu-ncetul, Să scurm cât mi-ar plăcea. Şi cine poate oare de mine să se lege, Când eu mă cred în lege? Prefac în ţărnă neagră pământul sănătos Şi-l fac moşinoios… – Eu! i-a răspuns ariciul, eu am de la natură, Neîmpăcată ură Asupra tuturor ca tine vietăţi, Ce zac în răutăţi. Căci văd câmpie verde, de mâini de om ne-atinsă, Cum tu o ai pătat-o cu mult negre culori; Văd iarăşi o grădină de frumuseţi cuprinsă, Cum ai desfigurat-o, scurmând chiar pe sub flori. Şi pentru ce tu oare nu scormoleşti gunoaie, Ca să lucrezi în ele cât vrei la moşinoaie, Iar nu pământ curat: Cunoaşte dar, că duşman îţi sunt neîmpăcat… După aşa cuvinte, ariciul iată, vede Un moşinoi mişcând; Cu armele-i întinse la dânsul se repede Şi cârtiţa mi-o scoate abia, abia suflând. – A! Îmi căzuşi pe ace, Ariciul ei îi zice, – socot că te-am pătruns? – – Iertare! rog iertare! de-acuma n-oi mai face. Oftând ea a răspuns. – Ei fie! astă dată te las în bună pace, Ariciul îi rosteşte, dar iată-ţi hotărăsc Să spui la ale tale: ce-i bun să nu atace! Sunt publicişti pe lume ce purure cârtesc. (Şi fabula aceasta chiar lor o dăruiesc). Ei cred că au dreptate pe orice om s-atace, Încât lor nu le place: Dar totuşi câteodată ariciul îşi găsesc.
sâmbătă, 19 aprilie 2025