Aripi albe

Aripi albe.

Aripi răscolind văzduhul, aripi albe-n  rătăcire,
se pornesc, trosnind a flăcări din jăratecul iubirii,
mă ating cu pana moale, pe un gând al nemuririi,
lăsând vis purtat să-mi fie, de o caldă nălucire.

Lebede pornit-au grabnic spre-alte ape şi nisipuri,
şnuruind precum o aţă, de-o fetiţă croşetată,
umbrind valurile mării, zarea cea îndepărtată
şi lăsând doar nostalgie peste suflete şi chipuri.

Numai una se întoarse, un ocol ciudat făcând,
cu un strigăt de durere zboară parcă mai aproape,
se rostogoleşte-n zbor, pe un val ieşit din ape,
pentru-o ultimă plutire, dă din aripi, fluturând.

O privesc şi simt cum viaţa se opreşte peste mine,
unicul moment îmi strigă, el contează cel mai mult,
uit de valuri şi de vânturi, agitaţie, tumult,
doar pentru un ultim zbor cu aripi albe şi divine.