As vrea să mă iubesc Mai mult, Să nu mai stau pe prispa mea de vise care plâng, Să nu mai beau cupe Amare la fiecare Colț de gând, Și sa nu mai cerșesc iubire În umbre negre ce, plăpând, M-aruncă în cenușă Și tenebre... Aș vrea să mă iubesc Mai mult, O spun ca pe-un refren, ce poate, Niciodată n-am să-l trăiesc, Căci tumultul acesta este prea lumesc, Și simt că mă frâng, Că mă epuizez, Că nu e loc de mine În acest haos regulat Și pironit în al său firesc... Și-aș vrea să scap de el, dar blocată mă simt În el, ca-ntr-o colivie În care uneori și eu Pe mine însămi Mă părăsesc, Lăsându-mă sa plâng, lăsându-mă Să încremenesc în ceea ce, odată, era Viața mea, în ceea ce, odată, Era atât de firesc, Lăsându-mă să adorm În cuvintele proprii ca-ntr-un Poem grotesc... E prea multa lumină Sau prea mult întuneric În același loc, E totul prea clar Sau prea îndoielnic, Iar eu, ca un far în miez De noapte-zi, caut un timp prielnic Ca să-mi croiesc drum Prin aceste timpuri Vremelnice din atâta veșnicie Care se întinde de-atâta amar De vreme până la noi, curgând Ea știe pe unde și prin ce vremi... E prea mult zgomot în mine Și prea multă liniște afară, E prea mult pentru mine, Simt că zbor pe interior Și mă prăbușesc în existența Mea domoală... Aș vrea să mă iubesc mai mult, Să merg în căutarea mea Pe drumul cel mai strâmt Și să mă regăsesc în același Loc, zâmbindu-mi timid, Cu brațele întinse către Mine însămi ca un prieten vechi, Pe care nu l-am mai văzut Demult... Să stăm la o cafea De gând, ca niciodată... Dar probabil că sunt prea departe Acum... Poate că deja m-am făcut scrum Pe undeva, pe un Câmp de flori, La marginea lumii mele De vise ce se frâng...
miercuri, 16 iulie 2025