Asfinţit

E asfinţit… lumina toată-n orizont s-a scurs 
De parcă cerul supărat de-atâta soare
L-a dus ca pe un prunc de-o şchioapă la culcare,
Iar el a lăcrimat stele pe boltă la apus.

De dorul lui să ne aline, Luna s-a ivit
De după dealuri cu o faţă de fecioară,
Parcă ar răsări acum întâia oară
Şi năpădită de sfială, biata, a roşit.

Încet revarsă liniştea din umbrele ce-abat
De pretutindeni, îmbrăcând în întuneric
Copacii, prinşi actori într-un decor himeric
Să numere tăcuţi în frunze stelele ce cad.

Doar greierii mai scrijelesc tăcerea uneori 
Şi răguşit, prin sat, mai latră câte-un câine.
Pe perne visele strecoară prinţi şi zâne
În inimile-aprinse de fecioare şi feciori.

Atâta tihnă noaptea a vărsat peste pământ,
În turn bătrânul orologiu nu mai bate
De miezul nopţii, a uitat, sau speră poate 
Că timpul doarme până-l va mai auzii bătând.

Şi nu mai spulberă odihna sfântă ce-a cuprins 
Zbuciumul tot şi l-a topit în alinare,
În cupa lui de plumb să nu ne mai măsoare
Secundele fugare ce din viaţă ni s-au stins.

Lumina cufundată e de mult  în asfinţit   
Şi gândurile mele parcă-ncep să-mi spună
Pe-un ton molatec la ureche: Noapte bună!
Până şi pana obosită, stă… a adormit.