Mălinul lui Esenin a încetat din viață, prin stepa argintie se-aude-un clopoțel, regrete fără număr ca fluturii se-nalță spre orizontul aspru cu norii de oțel. Pe-ntinderea pustie zăpada se așterne, în bibliotecă-așteaptă o carte noul an, a-ngălbenit ca frunza poemelor moderne privind cum linge focul, în vatră, un buștean. Din depărtări se-aude o sanie cum vine pe înghețata frunte a unui lac bătrân, mesteacănul din Reazan începe să-și încline străvechiul scut de frunze către al său stăpân. Se-ntoarce azi Esenin spre Rusia natală, la dangătul de clopot firave sălcii plâng, din rănile deschise curg lacrimi de cerneală și-n foile uitate dintr-un ceaslov se strâng. De-o veșnicie parcă, stă la portiță Anna, parfumul verii doarme ascuns în samovar, morarul nu mai este, doar într-un colț, e haina ce o purta măicuța când îl chema-n zadar. Trec anii tinereții precum zăpada moare când razele în joacă se fugăresc pe deal, tristețea e cuprinsă de gânduri migratoare, armonica îngână un recviem banal. Cu degete lemnoase, de dincolo de moarte, Esenin mai ciupește o salcie de șold, când ațipește luna, se reîntoarce-n carte lăsând în urmă lacul pătat de colbul blond. adina v. 30.12.2018
sâmbătă, 28 iunie 2025