Atât de singură rămâi Privind din urmă-mi pasul, Printre suspine și nevoi, Ce ți-au uscat și glasul. Din când în când mă mai întorc Din cer, pe-un vechi drumeag Și-n ochii-ți plânși, parcă revăd, Cum mă aștepți la tine-n în prag. M-aș scoborî să te-mpresor Cu brâu de Lună plină, Și cu-un sărut de veșnic foc, Să te prefac, Lumină! Și-n calea mea vreau să te țin Să-mi lumini’ timpul nesfârșit! Când obosit de-atâta drum, O clipă cred că s-a sfârșit! Rog tainic cerul să-mi dezlege Strânsoarea ce m-a țintuit, În lumea-mi veșnică și rece Unde hazardu-am biruit. Mă sting încet de-atâta dor În fiecare răsărit, Ce mă ascunde de-al tău ochi, Ca să mă nasc în asfințit. Rup depărtarea ce mă ține Pe harta inimii stingher, Cu patima ce mă aprinde, Să ard în focu-ți efemer. Și mistuit de-a ta iubire Pătrund al vieților mister, Iar din cenușa ce-mi rămâne Să-nviu la braț cu tine-n cer. Atât de singur nu mai vreau Să-mi depăn nemurirea, Mai bine bat la porți de rai, Gustându-ti blând iubirea.
sâmbătă, 31 mai 2025