Atât de singuri

Atât de minunați ne sunt poeții 
că am putea muri pe lângă ei.
Trezindu-ne apoi în pragul dimineții 
cu roua florilor și trubadurii vieții.

O simfonie alegră în sunet de țambal 
și tropotul cailor pe vârful unui deal.
Cărările străjuite de stânjenei zglobii 
cu sunet de vioare și glasuri de copii.

Atât de singuri mor și ei ca noi, 
niciunul nu se-ntoarce mai apoi.
Căci moartea-i un destin, un fir de ață, 
dat mai înainte de a păcătui în viață. 

Iar când hlamida jalnică s-a descusut,
nu-i chip nicicum s-o luăm de la început.
Ne-acoperă deșertul de foc și de nisip, 
din ce am fost odată acum suntem nimic.

Atât de singuri, săraci si adormiți 
ne-ntoarcem pe tărâmul dintre sfinți.