(dedicată marelui nostru poet național, Mihai Eminescu) Atunci când pe boltă-un luceafăr se stinge, Prin urme de stele, ubicuul astru Își reazemă umbra de veșnic sihastru, Sfidând orizontul. Tăcerea îl ninge... Ca rege-al himerei și rob al iubirii, Revarsă în cosmos simțirile-i nude; Când versu-i vibrează – și jertfă, și jude, Se nasc diamante în sfera gândirii. Pe inimi de ceară depus-a scânteie, În suflete fade privind melancolic; Captiv risipit pe un cer diabolic, Ascuns-a în slove a patimii cheie. (De vrei nemurire, ți-e soarta despotul – O lege infamă și aspră-a naturii; Să cauți amorul la granița urii Desfide nimicul, dar poate fi totul!) E somnul veciei cumplită pedeapsă, De gene se-anină constant amintirea, Mai vie lumină nu vezi nicăirea: Și-acum Eminescu-i săpat în sinapsă!
sâmbătă, 31 mai 2025