Au furnicile vrun ţel?

Eram ieri 
La un picnic
Sub un pom, pe iarbǎ
Şi priveam spre un colnic
Ce pǎrea o coarbǎ.
Nu vedeam eu mai nimic
Prin frunzişul nemişcat,
De aceea-n gȃnd ȋmi zic
Sǎ mǎ las de admirat.
Deodatǎ ochii-mi cad
Pe iarba din faţǎ
Şi zǎresc cum ȋşi fac vad
Forme mici de viaţǎ.
Toate erau colorate
De la brun pȃnˋla kaki
Fiind sigur ȋnzestrate
Cu voinţa de-a trǎi.
Au furnicile vrun ţel
Ȋntr-un muşuroi imens?
Au şi recunosc aici
Cǎ dau vieţii sens.
Cǎrȃnd beţe mari şi mici,
Beţe ce par uscate,
Fac o treabǎ, 
Cum s-ar zice,
Nefiind deloc marcate
De durerile lui Nietzsche.
Ştim, furnicile sprinţare
Nu cunosc durerea
Dar cȃnd muşcǎ,
Muşcǎ tare
Sǎ le simţi puterea.
Şi atunci, 
Te-ntrebi şi tu,
Au furnicile vrun ţel?
Nu-mi rǎspunde
Iute-acu,
Ci gȃndeşte-te niţel.