Tot mai puține frunze-n ramuri Rămân bălăbănite-n friguri Și vânturile scapă hamuri Învârtejindu-se prin crânguri. Se pierde fremătarea toată De-atâta bronz, de-atâta aur Pestriță-i calea asfaltată Parcă în solzii de balaur. Norii s-apleacă grei ca niște Răbufnituri din deal în vale, Întârziatul cârd de gâște Își trâmbițează doru-n jale. Strigarea lor căzând din ceață Ca frunzele mi se presară Și nu știu dacă-i dimineață, Și nu cred că de-acum e seară. File se duc de-a rostogolul Când păsările rup din margini Și strigă stolul, strigă stolul Peste-orizontul ce se sparge. Cuvântul cade, frunza pică Durerea lor țipă-n rugină Din înălțimi înspre nimică, Din creștete spre rădăcină. Iar gârlițele-ndurerate Își scriu cu vocile lor note Peste frunzișuri colorate Ca foșnitura de bancnote. Eu le-aș culege în buchete Alunecatele înfrângeri Pe geamăt palid de versete Cu glăsuirile de îngeri. Însă se-adună-n dor durere Cu o ninsoare de tristețe Și vreau pe lângă neputere S-adaug vise îndrăznețe. Aripile-mi ca și o zare Voiesc să aibă totu-n sine Umplându-se cu vânt și Soare Și-n propoziții de lumine, În setea dalbă de minune, În cristalinul de speranțe Și-n rugăciune, rugăciune Ce poate-n cer să mă înalțe. Victor Bragagiu
sâmbătă, 31 mai 2025