Umbra unei umbre, s-a gândit să plece, Spre a fi ea, sieși, tot ce poate fi Într-o viață-n care singură-ar trăi, Fără vreo simțire și gândind la rece. S-a oprit pe-o treaptă, fără bun-rămas Și lăsând pe ziduri pete nefirești Care se pot scrie doar când nu gândești Ori îți vrei, din urmă, șoapta altui glas. A ieșit în lume căutându-și vocea, S-a lipit de-o alta, s-a lipit de multe, Tot sperând, dorința, una să-i asculte, Dar, cum voce n-are, îi ziceau “plângocea”. S-a distrat o vreme, dar mai mult a plâns, Umbra fără umbră, umbra fără voce, Ea crezând că-n lume, când te crezi precoce, Poți să intri iute într-un cerc restrâns. A deschis o ușă unde, în penumbră, A-ncercat-o unul, ea crezându-l haltă, Dar văzând pe-acela neatins de-o daltă, S-a întors la cine o avea drept umbră.
sâmbătă, 31 mai 2025