Sună vioara și hora se-ntinde, Flăcăii de mijloc frâng fete cu foc, Se urcă la ceruri tot jarul din joc, Chiar soarele unde-i , mai tare s-aprinde. Fecior vrea să fie și chipul și-l schimbă, Cât trece corabia greoaie de nori, Și iată-l în hora cu mândri feciori, Privirea-i ca focul pe fete își plimbă. Dar inima urii un zmeu născocește, Feciorul luminii în peșteri s-ascunde, E mută vioara ,doar norul plutește, Se stinge speranța de soare oriunde. Dar mută ,durerea-i putere ce crește, Pământul născut-a un aprig voinic, O vară și-o toamnă spre zmeu a gonit, Aflîndu-l abia când iarna sfârșește. A fost bătălie pe viață și moarte. Aprigul zmeu a fost biruit, Pe cer iar e soare,grija lumii s-o poarte, Jos însă voinicul zace rănit. Pe iia zăpezii se scurge carminul, Șuvoi împletit când roșu când alb, Iubirea ,speranța aflat-au căminul, Feciorul ajunge pe-al cerului prag... De atunci să nu -l uite,tot omu-mpletește Albul cu roșul,mărțișor strîns în piept, Soarele de-atunci ghiocei născocește, Primăvara să cheme ,în feeric banchet.
sâmbătă, 31 mai 2025