- Dup-atâta timp, iubire, uite, nu mai știu ce-nseamnă Primăvara fără tine... Se apleacă înc-o toamnă Peste trupurile arse de dorință și de soare. Cât de greu e jocul ăsta! Spune-mi tu mai ai răbdare, C-am încărunțit de dorul fiecărei nopți trecute Făr' ca gura ta flămândă pe a mea să o sărute, Fără vocea răgușită care cere îndurare... Parc-am fi închiși pe viață, sclavi în minele de sare, Dar în noaptea asta, vino, să ne-nvinuiască cerul, Culcă-mi vraja la picioare, se asprește viața, gerul... Un păcat în plus e-o vină care nici nu mai contează Când aluneci sub cearșafuri... Uită lumea și visează! - Nu mai știu ce anotimpuri îmi colindă pe sub piele, Dar atâta soare-ncape în căușul palmei mele C-aș putea purta războaie, chiar în văzul tuturora Să-ți culc cerul la picioare și pe frunte aurora... Tu să mă aștepți în poartă în cămașa ta cusută Cu argintul unei lacrimi... Nici nu știu dacă m-ajută Să te strâng în brațe noaptea, ca pe-o mare înspumată, Tot ce știu e că iubirea e acum sau niciodată. Pe caniculă, pe ploaie, chiar de va veni zăpada Și-o să-nghețe curcubeul troienindu-ne posada, Vom păcătui prin toamne alegorice și nude Și ne-om scrie poezia doar pe trupurile ude. Liliana Trif & Ioan Grigoraș
sâmbătă, 31 mai 2025