Corăbii de ceaţă au ancorat în tăcere La ţărmul sufletului meu pustiit, De-ngheţul timpului şi de durere, Ascunsă discret în infinit. În unele nopţi îmi aud singurătatea Plângând pe ascuns, prin unghere, Strivită lent sub greutatea Atâtor aşteptări fără repere. Parcă toate îmi sunt întârziate Iar eu... tragedian şi liric deopotrivă, Sub pavilionul semnului de moarte Navighez, resemnat, în derivă. Mai mult de a-mi trăi fatalitatea Constat, dincolo de orişice ispită, Ce mult mi-a îmbătrânit singurătatea În uşa pe care nimeni, nu mai intră. Mi-e frig iubito de plecare Spre-o răstignire-n neştiuturi; Poate că mâine, e ziua-n care, Mă voi sfârşi spre începuturi.
sâmbătă, 31 mai 2025