Era zi de primăvară când ne-am cunoscut, ziua noastră a femeii, cândva, mai demult. Mă dusesem hotărâtă să o înfiez și am văzut-o cum se-nvârte ca un titirez. Mică, albă, delicată, ca un fulg de nea, un mic ghemotoc de blană spre minge sărea. Nu avea mustăţi, sprâncene, că şi le arsese ochii – doua albăstrele chiar atunci culese. Roze purta în urechi, roz era şi nasul, blana albă de hermină, sprinten avea pasul. Coada-i flutura semeaţă ca şi un stindard, era fină, delicată, avea suflet cald. M-am decis în graba mare să o iau cu mine lângă inimă sub haină, ca să-i fie bine. O mică sălbăticiune se zbătea să scape miorlăind pe-un ton sinistru, sunete ciudate. Am ajuns cu bine-acasă, unde fiica mea a fost nespus de uimită văzând-o pe ea. Coup de foudre, eu aş zice, fiindcă din priviri şi-au declarat pe vecie marile iubiri. A intrat în viaţa noastră cu iubirea sa ne-a adus şi mângâiere când se alinta. Ne-a iubit pe fiecare după placul său, a plecat din viaţa noastră şi ne pare rău...
sâmbătă, 31 mai 2025