Eram în hotărâre de fabuli să mă las, E grea această cale la muntele Parnas; Dar unchiul, care strânge nepotului avere, Ce vrea de la el cere. Aşa un unchi al meu, Uşoară să-i stea ţărna şi sufletul ferice, Prin testamentul său Mă leagă ca să public o fabulă de brice; Plinesc a lui voinţă ca sfântă datorie. El îmi spunea c-odată, într-o călătorie, Stând sara la popas, Găsi un vechi prieten, cu care a şi mas. Ei de cu seară-n vorbe de râs, de desfătare, Cu pace-au adormit. A doua zi, când unchiul din somnu-i s-a trezit, Pe scumpul său prieten văzu în altă stare. Acesta la o masă-n oglindă se uita Şi-aşa de greu ofta, Că îţi venea a crede Că-n ea pieirea-şi vede. – Ce-ţi este, frate dragă – îi zise unchiul meu – Au nu cumva ţi-e rău? – Oh, nu – răspunse cela – sunt sănătos, sunt bine; Dar e o-mprejurare mai tristă pentru mine, Că trebuie să mă rad Şi barba mi-e ghimpoasă ca frunza cea de brad. – Atâta-i tot, se vede că brice ai tâmpite? – E prea adevărat, Eu unul mă tem, frate, de brice ascuţite. – Apoi nu-i de mirat, Tu însuţi îţi faci răul. Întreabă şi-ţi vor spune Toţi cei ce se rad singuri: că tu cu brice bune Te-ai rade mult mai lesne şi mai nevătămat Decât cu cuţitoaie Ce pielea ţi-o despoaie. A unchiului idee ca să v-o lămuresc, Rog să luaţi aminte: Că unii se feresc De oamenii cu minte Şi sunt mai bucuroşi De cei la cap cam groşi.
sâmbătă, 19 aprilie 2025