În fiecare vară mă aştepta la gară Cu hainele bătrâne de atâta purtare Cu lacrimile în ochi de bucuria revederii Şi de gândul ce-o măcina crud - că va veni clipa plecării... Cu mâini tremurătoare mă mângâia uşor Suspinând, oftând de atâta dor Sărutul ei uşor mi-l depunea pe mână Căci eu eram o orăşeancă, iar ea o ţărancă bătrână. Umilă şi spăşită mă privea pe ascuns Mândră de frumuseţea mea şi de orice răspuns Pe care îl primea ca pe un dar de preţ Ruşinându-se de neştiinţa ei, privindu-se cu dispeţ. Citindu-i pe chip smerenia şi ruşinea Mă frământam şi doream să înţeleagă ce înseamnă ea Atunci depuneam flori la altarul pe care i l-am ridicat. Să şti doar atât bunico nimic nu-i mai presus de sufletul tău curat. Dacă nu eşti cultă, educată nu înseamnă că nu ai un rost. Valoarea ta stă în muncă, iubire, tărie, credinţă şi post. Flacăra ce ne dă lumină când nicio ştiinţă nu poate Setea ta nepotolită pentru adevăr şi dreptate. Un suflet plin de candoare Ce chiar dacă-i rănit nu răneşte Un spirit ce nu încetează să zboare Nici când săgeţile vieţii îl ţinteşte. Cine poate mai bine ca tine să ne ţină inima În mâna ei tremurătoare Să sufle asupra ei cu puteri vindecătoare Iar inima să se repare. Oare cine mai poate să vindece inima mea ruptă în bucăţele Când tu bunico ai plecat prea devreme sus la stele. Te port însă în mine frumoasă doamnă. Îmi eşti deoportivă icoană şi rană.
sâmbătă, 31 mai 2025