Mi-e sufletul ca o zi de Brumar Și frigul scormonește prin oase. Gândul aleargă prin lume hoinar Răvășit de pustiul din case. Prin sobă, un tăciune și vântul Se luptă ca doi nebuni dezbrăcați. Eu i-am lăsat să-și spună cuvântul; Sper când mă-ntorc să-i găsesc împăcați! Afară m-așteaptă câțiva butuci Răsturnați peste prispă grămadă... Gândesc și mă uit tăcut prin uluci: Ce pustiu s-a facut prin ogradă! Parcă aud gălăgie pe drum! Către poartă se-ndreaptă privirea; Aș vrea să ies și să-i văd chiar acum Pe acei ce îi chem cu simțirea! Că zile și nopți, și ani au trecut De când s-au tot dus de soartă purtați! O! Doamne, acum ce mult aș fi vrut Să-i văd cum îi știu, așa, alintați! Dar nu este chip, nu sunt nici semne Să mi se împlinească dorința; Dar privind la grămada de lemne Mă bucur și-mi tresare ființa! Mă aplec să ridic trei surcele Și mă rog din rărunchi la Preasfântul Să îndrepte picioarele mele, Iar în sobă să moțăie vântul! Și de-o fi să-mi audă cuvântul Chiar și acei ce-au plecat de năluci, De va fi să mă țina pământul, Mi-au mai rămas pentru iarnă butuci!
sâmbătă, 31 mai 2025