Şi am căzut os peste os dintr-un cer în altul, ceva mai sus, spărgându-mi tâmpla stângă de eter, un cer ce nu avea nici răsărit, nici urmă de apus. M-a prins doar un copac care plutea pe-un vis cu trunchiul sau cărnos şi-acum nimic nu-şi mai dorea când carnea s-a lipit de os. Ajuns bucăți într-ale sale ramuri m-am transformat în cuib uitat de toamnă stând suspendat ca între două hamuri: unul ținându-mi gândul sus, iar celălat ținându-mi inima gentil precum o doamnă. Şi fiecare gând al meu era şi al copacului, fiecare bătaie de inimă făcea crengile să mă legene când înspre ecoul veacului, când înspre locul unde unu şi zero nasc zecele. Pe tâmpla stângă mi-a răsărit un muşchi ce-mi ține visul la răcoare, pe dreapta, una din crengi mi-a desenat un puşti iar cerul de atunci a prins culoare.
sâmbătă, 31 mai 2025