Mă cuprinde-n braţe un amar pustiu, Dănţuieşte-n clipă lacrima tăcerii Din trecutu-n care vreau şi eu să fiu Călător ce bate la poarta uitării. Îmi pun în desagă floarea sângerândă A iubirii calde pentru ce a fost Şi pornesc în lume, ca o grea osândă, Să deschid portiţa unui adăpost. Ninge peste soartă si ne mai ucide Ignoranţa lumii umflată pompos Ce presară zilnic cuvinte acide Îmbrăcate-n straiul tragic-siropos. Trec pe la Tagore şi adăst o clipă În căsuţa-i simplă, cu lutul pe jos, Unde raţiunea, printre nuferi, strigă Să priveşti în tine, că eşti luminos. Mă reped în grabă să ajung pe seară Să beau cupa vieţii cu gustul amar În grădina-n care, cu a lui comoară, Sfideaza pustiul profetul Omar. Ceaţa-ncet se lasă ca o pâclă vie Răscolind fantasme în decor obscur Când îl văd pe Poe ţinând o făclie Şi păzit de corbul care zboară-n jur. Freamătă durerea-n floarea de cucută Când Socrate-apare păşind gânditor, Platon e la dreapta-i şi cu el discută Despre-a lumii taină şi de viitor. Noaptea-i pe sfârşite şi în cer răsună Clopoţei zburdalnici cu argint de stea Şi revin acasă purtând o cunună De perle ascunsă în desaga mea. Cerul îl pictează zorii în văpaie Şi miroase-n casă a dor înfrunzit Când raze răsfiră perlele-n odaie... Intră şi le-admiră, trecător grăbit! Iar pe masă-mi şade pâinea de cuvinte Cu felii de slove, luminate sfânt, Şi eu, visătorul, înverzind cuminte, Îmi trec peste harpă palmele de vânt... 05.09.2015
sâmbătă, 31 mai 2025