Fost-a împărat odată şi trei fete el avea Cât puteai privii la soare, da la ele ca mai ba. Una decât alta este mai frumoasă de poveste, Dar din ele – acuma două mai era cum mai era, Nu că doar ai pute spune cum că – a fost aşa ş-aşa, Nici o vorbă de poveste, cer cu stele presărat Nu ajung la frumuseţea ăstor fete de-mpărat. Dar deşi nu-ţi poţi da vorba despre ele cu cuvântul, Mintea tot le – atinge umbra, ochii lor i-ajunge gândul, Dar de cea mai mijlocie nici un gând să n-o măsoare, E o floare de pe mare, cine-i cată-n faţă moare. Mulţi feciori de împăraţi, de războinici lăudaţi Le-au cerut ca s-o li-o dea, ca cu chipul de femeie Să-mpodoabe c-o icoană viaţa lor cea năzdrăvană, Da-mpăratul nici gândeşte să le dea – aşa comoară, Ale casei lui mai mândre şi mai trainice odoare. Da-ntr-o sară-n drum de ţară cine dealul mi-l coboară? Trei feciori voinici de frunte ca trei şoimi voinici de munte, Vin în zale îmbrăcaţi, pe cai negri – ncălecaţi, Spiţelaţi, uşori ca vântul, de-o frumseţe întunecoasă, Au venit să-i ceară, Doamne, fetele cele frumoase. Dar mai bine – ar fi să-i ceară tot bielşugul de pe ţară! Şi ce nu se pun de-i cer trei luceferi de pe cer! De-ar pute, de n-ar putea, trei luceferi el li-ar da, Dară fetele lui ba. Unu – atunci din ei s-a dus Şi în noaptea cea senină ca să fluiere s-a pus, Vine-un nour, ce-i de nour? Vine-un vânt – da ce-i de vânt? Vine-o ploaie de şivoaie şi furtună pe pământ Şi în nori hrăniţi de fulger şi pin râuri de scântei.
