Lumina infinitului Tău îi trece prin pleoapă, Iar mărul mâncat, atunci, printre șoapte În trupu-i slab năprasnic tot sapă Și veșnic i se pare păcatul din fapte... Dar o stea coboară-n țărâna-nghețată, Fărâmă de bine spre lume aruncă Și lespedea morții deodată-i crăpată De-o piatră răpită din mijloc de stâncă. În mână c-o daltă geniul se zbate Să prindă în stei urcușuri, căderi, Să scoată din viață zvâcnirea de moarte Și-n veselul chip s-ascundă dureri. În trei i se-mparte secunda solară, În care trecutul, prezentul și timpul dorit Aruncă în creier sămânța morală Din care, trudind, el naște un stâlp infinit. Lui Brâncuși... Brâncoveni, 2017
sâmbătă, 31 mai 2025