Nu mai era alt cer pentru el decât lumina Din ochii mei uimiți de strânsoarea lui puternică, Încât îmi lovea colțurile inimii Când își rotea buzele în părul meu încurcat. Orizontul pierdut stă să cadă pe mormintele Uscate de soare. În amintirea lui aștept căderea unui cuvânt; Eu să stau la marginea visului, El să vină până la marginea acestei lumi. Visez ori nu visez, Cuvintele lui veneau înainte și înapoi ca un vârtej nevăzut: Am răbdat, copilă, Ca să-ți dau ceasuri din zilele mele Să-ți întinzi aripile peste lume. Când îți puneam daruri sub pom Treceai din vis în vis Și mi se umpleau zilele rămase cu tine. M-am prefăcut aripă nedefinită de lumină Într-un țipăt nestrigat În care timpul s-a oprit Într-o disperare care n-a mai avut loc. De atunci urc... Urc, Urc... Și nu știu ce va fi dinaintea acestui suflet fără trup. Mă uit încă o dată către voi, Copiii mei cu soarele înlănțuit de lacrimi. Trec primul inel de lumină Și golul abisal din interiorul lui mă arde... Doamne! Ce dor mi-e de viață... Am răbdat pentru speranța ta, Să cântărești cât un vis, copilă, Dar nu ți-am spus că Dumnezeu ne-a strecurat Moartea în ființă Și neantul este doar o împăcare temporară a sufletului. Nu știu ce va fi dinaintea acestui suflet care mi-a fost, Mi-e dor să cobor o noapte Până în visul tău să-l cântărim împreună, Dar mă tulbură nespus sunetul suspinelor tale. Nu mai văd, Nu mai știu, Doar simt... Mi-e dor. N-am știut că părinții sunt devorați și după moarte
sâmbătă, 31 mai 2025