Plâng vânturile peste ape În mersul fără de vorbire Nu mai e chip să se adape El gândul dintr-o amintire. Trezirea sorţii ne tot cheamă Să îi cedăm prinosul bun E mult ce e de luat în seamă E anotimp pornit din tun, Către noi zări fără de tihnă Către amurgul asfinţit Către a fi şi a muri haină Ea nemurirea ce ne-a tot minţit. Aplomb au gândurile rele Şi nesurpate sunt maluri pe rug Stă râsul strâns între măsele Iar fericirea a ajuns la plug. Flăcări de soare se alungă-n văi Ea toamna sufletului geme Nu mai e chip să vrei să stai Când timpul a uitat să te mai cheme. Nu plânge viaţa pentru moarte Nici moartea parcă viaţă n-are E orb el timpul ce desparte Un alb şi negru prinse-n zare, În căutare de firească stare În căutare de destin blajin Când drumul este cu sau fără cale Iar Universul stă în asfinţit hain.