Pe genunchii-mi te-am purtat. Ţi-am privit în faţă, Ochii-mi ochii-ţi a cătat, Gura-mi, buza-ţi creaţă – Şi m-am pus pe sărutat. Cine mă învaţă? Ca o mamă blând şi lin Ce-un copil răsfaţă, Mângâiat-ai fruntea mea Şi m-ai strâns în braţe. Ah, cât te iubesc de mult! Cine mă învaţă? Eu mă duc, te părăsesc – Nu mă privi şuler, La spectacol mă pornesc, Stai să-mi văd de guler. În teatru românesc Azi e Elisa Müler. Un copil netrebnic sunt – Spune-mi-o apăsată. Mi-ai legat acest cuvânt De viaţa-mi toată, Mi l-ai dat roşind, plângând Când ai fost – ciudată. Ah, surâde-mi înc-un pic Şi nu-mi fi ursuză. Căci cu degetul cel mic Te ating pe buză. Şi şopteşte-mi un nimic Nimeni să n-audă. Astăzi e duminecă. Pac! şi una bună. Eu te las şi bine că Mi te las nebună… Trage-te de mânecă… Ce ştii de-i minciună. Nici nu ştii, o, turturea, Ce-mi auz de-a bine. Tu gândeşti cine ştii ce Şi te uiţi la mine. Ah, iubită mititea, Cum te-ador pe tine! Un nimic, un cuvinţel, Spus după perdea, E o piatră de inel, E a nopţii neauă, Arde-atât, încât cu el Aş aprinde-o stea. Ş-apoi taci ca nu cumva Să audă-o floare C-ai şoptit aşa ceva: Din ascunzătoare S-ar roşi – mai, mai aşa Cum o oarecare. Cum te uiţi aşa, năuc, Şi-n gândiri te-nsinguri, Eşti tu ziua lângă nuc, Eşti tu noaptea-n crânguri, Să te iau şi să te duc, Să fim numai singuri. Ş-atunci n-om vorbi defel: Vorba este pleavă. Când se iubesc doi astfel – Inimă bolnavă – Atunci tac, tac cuminţel, Noaptea în dumbravă.
