Când te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi Zăvor voi pune minţii-mi, simţirii mele lacăt, Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacăt Prin uşile gândirii, cămara tristei inimi. Căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rug Al gândurilor sânge şi sufletu-n cântare-mi; Şi nu voiam a vieţii iluzie s-o sfarmi Cu ochii tăi de-un dulce, puternic vicleşug. Te miri atunci, crăiasă, când tu zâmbeşti, că tac: Eu idolului mândru scot ochii blânzi de şarpe, La rodul gurii tale gândirile-mi sunt sterpe, De cărnurile albe eu fălcile-ţi dezbrac. Şi pielea de deasupra şi buzele le tai. Hidoasa căpăţână de păru-i despoiată, Din sânge şi din flegmă scârbos e închegată. O, ce rămase-atuncea înaintea minţii-mi? Vai! Nu-mi mrejuiai gândirea cu perii tăi cei deşi, Nu-mi pătrundeai, tu idol, în gând vreodinioară; Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară, Păreai a fi-nceputul frumos al unui leş. Oricât fii mlădioasă, oricum fie-al tău port, Şi blândă ca un înger de-ai fi cântat în psalme, Sau dacă o heteră jucând băteai din palme, Priveam deopotrivă c-un rece ochi de mort. De dulcea iscodire eu mă feream în laturi. În veci cătam în suflet mânia s-o întărt, Ca lumea ş-a ei chipuri să-mi pară vis deşert De muiereşti cuvinte şi lunecoase sfaturi. Uşor te biruieşte poftirea frumuseţii, Ziceam – şi o privire din arcul cel cu gene Te-nvaţă crud durerea fiinţei pământene Şi-n inimă îţi bagă el viermele vieţii. Venin e sărutarea păgânei zâne Vineri, Care aruncă-n inimi săgeţile-ndulcirii, Dezbărbătează mintea cu vălul amăgirii – Deci în zădar ţi-i gura frumoasă, ochii tineri. Decât să-ntind privirea-mi, ca mâni fără de trup, Să caut cu ei dulcea a ochilor tăi vrajă, În porţile acestea mi-oi pune mâna strajă, De nu atunci din frunte-mi mai bine să mi-i rup.
