Cântare asupra lui Lucifer ( Cuprinde Isaia 14. 4 – 21.) Motto: ,, Iar când îţi va da Domnul odihnă după ostenelele şi frământările tale, şi după aspra robie care a fost pusă peste tine, atunci vei cânta cântarea aceasta asupra împăratului Bablonului, ( Lucifer ) şi vei zice:" Is. 14. 3 - 4. Iată asupritorul nu mai este, asuprirea a-ncetat Căci Domnul a frânt toiagul celui rău şi apostat, Toiagul care-n urgia lui lovea cu ură popoarele Prin lovituri fără răgaz şi spărgându-le hotarele! Tot pământul se bucur-acum de pace şi odihnă! Izbucnesc toţi oamenii-n cântece vesele-n tihnă, Căci acel, care în mânia lui, supunea neamurile Nimicit e-n întregime, distrugândui-se planurile. Până şi chiparoşii, şi cedrii din Liban, se bucură Şi zic: ,,De când ai căzut, nimeni nu ne scutură!” Locuinţa morţilor se mişcă până-n adâncurile ei Ca să te primească la sosire, pe un drept temei! Ea trezeşte înainte umbrele negre ale adâncului, Ea trezeşte îndată pe toţi mai marii pământului, Şi ridică de pe scaunele lor de domnie, imediat, Pe toţi împăraţii neamurilor care te-au ascultat! Toţi iau cuvântul vrând să-ţi spună, ca-ntre doi: ,,Şi tu ai ajuns însfârşit, iată, fără putere ca noi!” Strălucirea ta s-a stins şi ea în locuinţa morţilor, Cu tot alaiul tău cel mare prin sunetul alăutelor! Cum ai căzut tu din cer, o, Luceafăr strălucitor! Cum ai fost doborât tu la pământ, fiu al zorilor! Tu, biruitorul neamurilor care ziceai în inima ta: ,, Mă voi sui în cer, şi peste nori, îmi voi ridica Scaunul de domnie, după cum am năzuit mereu, Aşezându-l mai pe sus de stelele lui Dumnezeu! Şi voi şedea,.. pe muntele adunării Dumnezeilor La capătul de miază-noapte, în focul scânteilor! Şi voi fi ca Cel prea Înalt, sus pe vârful norilor!” Dar ai fost aruncat în adânc în locuinţa morţilor, Şi-n adâncimile cele îngrozite-ale mormântului, Căci ai sfidat şi legi şi-orânduiri, ale Cuvantului! Cei ce te văd astfel, se uită ţintă şi miraţi la tine Te privesc, gândesc şi zic: nimic nu-ţi aparţine! Acesta este Lucifer, care făcea să se cutremure Pământul, zguduind împărăţii ca ele să tremure, Care prefăcea lumea-n pustie, cetăţile nimicind? Care nu da drumul prinşilor de război amăgind? Toţi împăraţii neamurilor, prin suflarea vântului Se odihnesc cu cinste, fiecare în mormântul lui, Dar tu ai fos aruncat departe de mormântul tău! Ca un ram dispreţuit, care să se piardă, în hău, Ca o pradă luată în forţă, dela învinşii în bătălie, Dela nişte oameni, ce-au căzut, răpuşi de sabie. Tu ai fost aruncat pe pietrele unei gropi săpate Nu eşti unit cu ei in mormânt, ci pus de o parte, Căci ţi-ai nimicit ţara, şi ţi-ai prăpădit poporul Şi nu se va mai vorbi niciodată, de Nimicitorul! Flavius Laurian Duverna 08 mai 2009
sâmbătă, 31 mai 2025