POETUL Ah! câte glasuri de armonie În al meu suflet cântă duios, Toate, uimite, se-nchină ţie Când te-arăţi mie, Înger frumos! Albă româncă! tu pentru mine Eşti adierea lunii lui mai. Darul iubirii, cerescul bine, Naşte şi-mi vine Din al tău grai. Priveşte-n lume măreţul soare Cum răspândeşte veseli fiori. El dă o rază învietoare De orice floare Ivită-n zori. Priveşte-a nopţii mândră coroană Cum lasă-a ninge stele din ea. De orice suflet care-n cer zboară Lin se coboară Câte o stea. O, dulce înger de dezmierdare! De-ai vrea, unită cu dorul meu, Să-mi dai, ferice, o sărutare, De-orice cântare Aş cânta eu, N-ar fi în ceruri dalbe lumini, Nici flori pe lume s-ar legăna, Pe câte versuri de amor pline Eu pentru tine Aş suspina! ROMÂNCA Când primăvara cu lăcrămioare În locul iernii vine zâmbind, Inima, dulce privighetoare Scăldată-n soare, Cântă iubind. Dar când se luptă ţara-n durere, Tot omul tânăr şi simţitor Trebuie să-i dea cu-a sa putere O mângâiere Ş-un ajutor. Când ţara geme sub apăsare, Mai bine-mi place s-aud sunând Un răcnet aspru de răzbunare Decât oftare De amor blând. Versul iubirii duios străbate, Focul poetic e răpitor, Dar nu-s cuvinte mai înfocate Ca libertate Şi viitor. June poete! ascunde-ţi dorul, Căci nu e timpul de dulci plăceri. Decât pe liră să cânţi amorul, Apără-onorul Sărmanei ţări! Cântă-un vers falnic de re-nviere Care s-aprindă sufletul meu. Ridică neamul de la cădere, Şi orice-mi vei cere Va fi al tău!
sâmbătă, 19 aprilie 2025