treceau şi se petreceau de parcă înotau într-o mare de apus trăgeau cu boabele disperării mrejele din capătul lumii. suspinam absurdului explodând ca o lumină în mijlocul ploilor limpezind curajul mă simţeam tot mai singură, şi tot singură îmi fabricam cu mainile febrile fluturi decupând din trupul cerului încărcat cu florile de mai. o sa cadă, o. da, îmi zic, sunt foarte sigură. singuratatea mea perfectă îmbracată în haine cenuşii precum dealurile astea împrumutate zilei şi n-am să tac ba o să trag fără să se ştie de capătul lumii tactil/pipăind vulgar căderi subterane.
sâmbătă, 31 mai 2025